Istoria Ținutului Secuiesc

În zilele noastre se întâmplă frecvent ca cei interesați să formuleze întrebări esențiale despre istoria acestui ținut, iar literatura de specialitate care le stă la dispoziție sau amalgamul de mitologii acumulate la periferia acestei literaturi, să le ofere doar răspunsuri incomplete, fragmentate, deși cei douăzeci și cinci de ani care au trecut de la evenimentele din 1989 au oferit numeroase posibilități pen-tru continuarea și reînnoirea cercetărilor, cu o mare tradiție pe aceste meleaguri. Acest fapt se datorează, pe de o parte, facilitării accesului la biblioteci, arhive sau diferite colecții publice, a instaurării unor noi metodologii, iar pe de altă parte, apariției unei noi generații de specialiști în domeniu, consacrați deja prin perfor-manțele lor științifice. Lucrările mai vechi, oricum tot mai perimate, sunt aproape inaccesibile pentru publicul larg, deoarece sunt foarte puține persoane, care pot citi sursele în limba lor originală și au instrumentele științifice de a le interpreta în mod corect, astfel că în lipsa unor cercetări moderne, competente, multe idei eronate pot reapărea la suprafață. Datorită acestor aspecte a devenit actuală realizarea unei monografii moderne a Secuimii.

Acest lucru a devenit posibil în acest moment, ca urmare a suprapunerii no-rocoase a mai multor circumstanțe. Această lucrare în trei volume oglindește convingerea noastră, că o sinteză a cunoștințelor științifice este mai presus de orice interes de cercetare, iar o mai bună cunoaștere a trecutului, respectiv orizon-tul mai deschis și conceptul indispensabil sintetizant, este important și pentru viitorul acestei regiuni. Cunoașterea de sine, fără mitologii dăunătoare, dar cu un devotament obligatoriu față de propriul trecut și propriile valori, poate fi de foarte mare folos în prezervarea solidarității spirituale a unei comunități. Spre acest aspect ne îndrumă atât comorile naturale deosebite ale Ținutului Secuiesc, cât și zestrea materială, cu nenumărate detalii interesante ale patrimoniului ar-hitectural, care, în felul lor, reflectă și marile procese europene. Alegerea titlului acestei lucrări a fost precedată de îndelungate dezbateri.

Multe argumente ar fi sprijinit și titlul Istoria secuilor, însă regiunea locuită de secui s-a dovedit a avea o pondere istorică mai mare, deși oferă un cadru schimbător de-a lungul timpu-lui. Bineînțeles, în afara secuilor, respectiv a maghiarilor, și ceilalți locuitori ai fostului Ținut Secuiesc și ai împrejurimilor și-au lăsat amprenta în istoria acestei regiuni, dar acest lucru nu a putut fi prezentat în detaliu în oricare moment al istoriei, datorită precarității informațiilor oferite de surse și a literaturii de speci-alitate sporadice.

Totodată, Istoria Ținutului Secuiesc se dovedește a fi un titlu restrâns dacă vor-bim de antecedente care merg înapoi în timp până la descălecatul maghiarilor, ba chiar și mai mult, sau dacă ne referim la satele de diasporă din sudul Transilvaniei, cu locuitori care vorbesc dialectul secuiesc, dacă vorbim de „ceangăii” din Ghimeș sau din Țara Bârsei, de secuii bucovineni și rămășițele lor strămutate în Ungaria de Vest în secolul al XX-lea, sau de secuii plecați în lumea largă, darămite dacă ne referim la problematica generală a identității secuiești. Desigur că autorii au încer-cat să treacă peste această dilemă, astfel că în prezentarea relațiilor din Ţinutul Secuiesc nu au uitat de un context și de o perspectivă mai largă. Alegerea titlu-lui scoate în evidență faptul că lucrarea dorește să prezinte spaţiul de existenţă al unei populații cu un statut aparte, relațiile comunitare, instituționalizate ale acestei populații de-a lungul secolelor, în așa fel încât autorii să încerce să includă

– pe cât posibil – elementele locale în marile procese din Transilvania, Ungaria/ România și chiar în evenimentele internaționale. De regulă, lucrarea are ca scop primordial scoaterea la lumină a acelor instituții, relații, procese externe sau in-terne, care au făcut din regiunea locuită de secui Ținutul Secuiesc, pe care l-au menținut până în zilele noastre.

Din perioada timpurie a epocii Árpádienilor şi până la începutul secolului al 16-lea Ținutul Secuiesc a făcut parte din Regatul Ungariei. Prin destrămarea Regatului după dezastrul de la Mohács (1526), Principatul Transilvaniei devenise tot mai independent, iar secuimea făcea parte din „națiunile” (de fapt: stările) cu statut privilegiat ale statului, apoi, după pierderea independenței, Principatul fu-sese anexat la Monarhia Habsburgică prin dreptul regilor maghiari, care dețineau Transilvania, deci, implicit și Ținutul Secuiesc. După destrămarea Monarhiei Austro-Ungare, a devenit parte a României, apoi cu excepția câtorva sate, pentru un scurt timp, între anii 1940 și 1944, a redevenit parte a Ungariei. Bineînțeles că și noțiunea de Ţinut Secuiesc dar și extensiunea acestuia s-a tot schimbat, de la zonele de habitat din sudul Transilvaniei ale epocii Árpádienilor la administrația eclesiastică din anii 1330 și până la registrele epocii Principatului Transilvaniei din secolul al XVI-lea, când scaunele secuiești avuseră alte suprafețe, decât o avea regiunea la sfârșitul veacului al XVIII-lea și în secolul următor. După reforma ad-ministrativă din 1876, dar mai ales după schimbările politice din 1918 și 1940, sca-unul Arieșului se poate considera doar parte a „Ținutul Secuiesc istoric”, iar din anii 1950 prin „Ținutul Secuiesc actual” s-a înțeles Regiunea Autonomă Maghiară, în timp ce în ultimele decenii vorbim doar de județele Harghita și Covasna.

Noțiunea cheie a istoriei acestei regiuni este serviciul militar căci de aici au derivat drepturile specifice ale secuilor din epoca Árpádienilor până în epoca Habsburgilor. O mare parte a secuilor liberi au devenit iobagi în secolul al XVI-lea, în secolul următor și-au redobândit parțial drepturile, iar în secolul al XVIII-lea o parte din ei a fost încorporați în sistemul instituțional grăniceresc al Imperiului. La acestea se adaugă încă un specific istoric, anume organizarea administrativă a 

scaunelor secuiești, în cadrul cărora a funcționat sistemul drepturilor autonomiei secuiești din secolul al XIV-lea până în anul 1876. Sistemul de sate, orașe-târg și scaune formaseră administrația proprie a Secuimii, iar funcționarea acesteia fu-sese reglementată de cutume specifice.

Statutul privilegiat al secuilor medievali, întreaga construcție a societății secu-iești exista în opinia publică drept ca o democrație militară ideală, și continuă să existe pentru unii chiar și în zilele noastre. Memoria istorică idealizantă se referă la privilegiile secuiești drept ca fenomene unice, specifice, deși sunt binecunos-cute analogiile din aceeași perioadă: drepturile autonome ale populației iazigilor (jászok), ale populației cumane din Ungaria, ale „nobililor lăncieri” din Comitatul Szepes, ale haidăilor, respectiv ale comunităților țărănești românești din zona Făgărașului, a Banatului și din Țara Chioarului. Din toate cele enumerate, fiecare grup privilegiat dispunea de o identitate specifică regională și de grup, ai cărei pi-loni de bază fuseseră privilegiile în sine. Cu cât mai stabile au fost acestea, cu atât s-a prelungit mai mult păstrarea lor, cu atât mai persistentă a fost și delimitarea lor conștientă de celelalte grupuri ale regiunii.

În perioada de după 1790 s -a păstrat acea dualitate specifică, conform căreia secuii s-au considerat a fi parte a națiunii moderne, civice maghiare, dar, totodată, nu au încetat să vorbească despre națiunea secuiască ca o nație privilegiată. Însă în timpul revoluției din 1848 „națiunea secuiască” ca stare privilegiată și ca noți-une în folosință a dispărut, deoarece în 1848, la adunarea de la Lutița, secuimea a renunțat la statutul ei privilegiat, declarând că „în ceea ce privește drepturile și obligațiile, fiecare cetățean al ținutului secuiesc este egal”. Este însă evident faptul că rădăcinile conștiinței naționale maghiare a secuilor sunt ancorate în trecutul mai îndepărtat, astfel îl putem cita pe Sándor Kőrösi Csoma, cel care a considerat, că este „fiu al nației secuiești”, care la rândul ei „este parte a națiunii maghiare”.

În epoca dualismului „chestiunea secuiască” s-a legat de căutarea căilor de modernizare a regiunii. Destrămarea comunităților arhaice, răspândirea târzie a urbanizării și a industrializării, suprapopularea relativă a regiunii și sărăcia au devenit probleme importante și în politica națională, iar răspunsul la acestea a apărut sub forma unei intervenții mai accentuate a statului.

Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea Ţinutul Secuiesc devine un factor important al strategiilor naționale maghiare și române. După schimbările geo-po-litice din 1918 – în timp ce problemele modernizării social-economice au rămas aceleași – în noul cadru administrativ, obiectivul naționalismului românesc a fost restructurarea țării pe criterii etnice, omogenizarea națională, iar în acest con-text, pe lângă orașele transilvănene, Ținutul Secuiesc a devenit cel mai important teritoriu țintit. După revenirea în cadrul Ungariei în 1940, dezvoltarea organizată infrastructurală și culturală a regiunii a devenit un model prioritar de organiza-re socială pentru consolidarea națiunii maghiare. În perioada socialismului din România, într-o primă fază, prin statutul de regiune autonomă al Secuimii s-a cre-at un fel de „seră”, în cadrul căreia s-au putut exercita drepturile legate de utiliza-rea pe scară largă a limbii materne, în timp ce în celelalte regiuni ale Transilvaniei cu populație maghiară aceste drepturi erau diminuate. În epoca ceaușistă, de la 

începutul anilor 1970, a devenit determinant programul de românizare a orașe-lor din „județele maghiare”, concomitent cu diminuarea resurselor de investiții și dezvoltare pentru regiune.

După schimbările din 1989, respectiv începutul noului mileniu, perspectiva politicii maghiare privind viitorul Ținutului Secuiesc este determinată de crea-rea și instituționalizarea unui spaţiu autonom cu majoritate maghiară. Totodată, o consolidare a identității maghiare, o exprimare a identității secuiești clădită pe elemente reale și mitice, pe elemente vechi și noi ale simbolisticii regionale a devenit o parte constantă a politicilor comemorative și istorice. Cea mai de seamă caracteristică a Ţinutului Secuiesc de astăzi este faptul că în mijlocul României există un areal de 12-13 mii de km2, cu un bloc de populație maghiară de 810 000 de suflete, din care 72% (în anul 2011, însemnând 581 000 de oameni) s-a declarat de naționalitate maghiară, iar 23% de naționalitate română.

Autorii prezentelor volume au dorit să prezinte istoria Ținutului Secuiesc prin sintetizarea celor mai noi rezultate științifice, să propună totodată evaluarea cer-cetărilor de viitor. Este evident faptul că un text care urmărește în mod conco-mitent mai multe puncte de vedere, nu poate fi complet, iar cititorul rămâne fără răspunsuri detaliate cu privire la numeroase întrebări, fie pentru că nu avem la dispoziție surse relevante, fie datorită insuficienței cercetărilor de până acum. La realizarea volumelor Istoriei Ținutului Secuiesc, autorii – așa cum se întâmplă de regulă la asemenea lucrări de sinteză – s -au bazat parțial pe sursele și cercetările de fond proprii, parțial pe cercetările din ultimele decenii realizate de către colegii lor. Ei au avut posibilitatea de a efectua cercetări separate concrete, directe doar în cazul unor problematici punctuale care nu puteau fi omise, în cazul cărora nu au dispus nici măcar de datele de fond, așa cum a fost de exemplu cazul administra-ției din perioada interbelică. Aspirația autorilor fusese similară obiectivelor lucră-rii în trei volume Istoria Transilvaniei, apărută în 1986, adică în locul supralicitării elementelor mitice sau a abordărilor menite să legitimeze anume aspirații politice, să se pună accent pe obiectivitate, pe informații autentice și analize corecte, trans-parente. În cazul sistematizării afirmațiilor referitoare la descoperirea unor câm-puri parțiale care beneficiaseră de un consens al disciplinei, s-a ivit de mai multe ori problema de a ne confrunta cu abordări diferite, paralele în unele subiecte controversate, de exemplu în cazul „originii” și a istoriei timpurii. Cauza acestei situații constă în sursele foarte incomplete și fragmentate, care a generat în mai multe rânduri posibilități de interpretare diferite; de altfel autorii au respectat în mod consecvent un consens, conform căruia să se evite afirmațiile exagerate, păr-tinitoare sau chiar jignitoare. Firesc că prin efortul științific în sensul diminuării numeroaselor pete albe, s-ar fi născut unele afirmații problematice, însă elucida-rea, precizarea acestora a fost lăsată în sarcina cercetărilor viitoare.

În literatura de specialitate cu privire la istoria Ținutului Secuiesc și a secui-lor, cea mai dezbătută problematică rămâne și astăzi cea a originii, implicit mitul originii hunice, în ciuda dezmințirilor de la începutul secolului al XX-lea. Este de menționat faptul că despre acest aspect există o lucrare din 1829, bine documenta-tă și cu o percepție reală la vremea respectivă, scrisă de Ferenc Kállay (Historiai ér-tekezés a’ nemes székely nemzet eredetéről, hadi és polgári intézeteiről a’ régi időkben 

– Disertație istorică despre originea națiunii nobile a secuilor, despre instituțiile ei militare și civile în timpurile vechi). Imaginea publică de ansamblu a regiunii este marcată profund de lucrarea în șase volume a lui Balázs Orbán, apărută între 1868 și 1873 cu titlul A Székelyföld leírása (Descrierea Secuimii), lucrare completată în 1889 cu volumul Torda város és környéke (Orașul Turda și împrejurimile sale), in-cluzând descrierea zonelor împrejurătoare ale văii Arieșului. Inițiativa realizării unei istorii a regiunii pe baze științifice s-a născut la Cluj, în anul 1874, iar comi-tetul condus de contele Imre Mikó i-a încredințat această misiune profesorului universitar Károly Szabó. Acesta însă s-a concentrat asupra editării seriei Székely Oklevéltár (Documente secuiești) și a dezbaterilor privind originea secuilor, ast-fel că după moartea sa, lucrările au fost continuate de Lajos Szádeczky Kardoss. Lucrarea acestuia din urmă, cu titlul A székely nemzet története és alkotmánya (Istoria și constituția națiunii secuiești) a apărut în 1927 la Budapesta, fiind însă doar o variantă prescurtată a sintezei concepute și parțial realizate de către au-tor. Volumul prezintă istoria documentată a instituțiilor secuiești de la începuturi până la izbucnirea Primului Război Mondial. Deci punctul central al cercetării s-a transpus de la problema originii și a descrierilor locale la cea a istoriei instituți-ilor. Emeritul istoric de drept sas, Hans Connert a pus bazele acestei orientări în lucrările sale de la începutul secolului XX: A székelyek alkotmányának históriá-ja különösen a XVI. és XVII. században (Istoria constituției secuilor, în special în secolele XVI și XVII, 1901), A székelyek intézményei a legrégebbi időktől az 1562-iki átalakulásig (Instituțiile secuilor din cele mai vechi timpuri până la schimbările din 1562, 1906). În șirul cercetărilor aprofundate cu privire la istoria dreptului și a instituțiilor se include lucrarea lui György Bónis Magyar jog – székely jog (Drept maghiar – drept secuiesc) din 1942, care rămâne o lucrare de bază până în zilele noastre. Din perioada interbelică menționăm trei rezultate, care au reprezentat de fapt cercetările secuiești în sensul larg al expresiei. Lucrarea Emlékkönyv a Székely Nemzeti Múzeum ötvenéves jubileumára (Album cu ocazia jubileului de cincizeci de ani al Muzeului Național Secuiesc), coordonată de Vilmos Csutak a apărut în 1929 la Sfântu Gheorghe, cele două volume însumând rezultatele de până atunci din mai multe domenii de cercetare. Revista lunară Székelység (Secuimea) a apărut la Odorheiu Secuiesc între anii 1931 și 1944, sub redacția lui János Bányai, fiind un exemplu excelent al promovării cunoștințelor științifice. În 1939–1940 a apărut în Ungaria o lucrare în trei volume redactată de István Rugonfalvi Kiss, intitu-lată A nemes székely nemzet képe (Imaginea nobilei națiuni secuiești), iar primul volum, cel cu caracter istoric, a fost semnat de Márton Roska și de redactor, de altfel istoric și el, în timp ce al doilea volum cuprinde descrierile geografice, soci-ale și economice, autorii acestora (sub pseudonime) fiind specialiști renumiți din Transilvania. În ciuda acestor aspecte, volumul nu a corespuns nivelului științific al acelor vremuri. În scurta perioadă dintre 1940 și 1944, în cazul cercetărilor ști-ințifice, de regulă s-a pus accentul pe cele două decenii anterioare și pe relațiile interetnice din teritoriile cu populație mixtă.

După 1945, în România au fost posibile cercetări științifice referitoare la Ținutul Secuiesc, în primul rând pe plan local. Deceniile perioadei socialiste nu au fost prielnice realizării unor opere de anvergură, lucru cu atât mai adevărat în cazul Secuimii. Puținele excepții de lucrări care au ieșit de sub tipar au fost urmare a inițiativelor îndrăzneţe ale Editurii Kriterion, cum a fost de exemplu vo-lumul Székely felkelés 1595−1596. Előzményei, lefolyása, következményei (Răscoala secuiască din 1595–1596. Antecedente, decurs, consecințe), apărut în 1979 (versiunea în limba română sub titlul Răscoala secuilor din 1595–1596 apăruse încă în 1978 la Editura Academiei) sub redactarea lui Samu Benkő, Lajos Demény și Károly Vekov. Acest volum a cuprins, printre altele, lucrările lui Zsigmond Jakó, Károly Borbáth, Lajos Demény, Ákos Egyed, István Imreh, József Pataki și András Magyari, studii pe diverse tematici, bazate pe noi date științifice. În ciuda tuturor circumstan-țelor nefaste, în 1983 Lajos Demény și József Pataki au lansat noua serie Székely Oklevéltár, în cadrul căreia înainte de 1989 au ieșit de sub tipar trei volume im-portante. Deosebit de însemnate au fost lucrările lui István Imreh despre organi-zarea și sistemul juridic al satului secuiesc, monografia lui Samu Benkő despre „Țara” Nirajului, cartea lui Ákos Egyed despre luptele de apărare din regiunea Trei Scaune în perioada 1848–1849, volume care nu numai că au avut un impact pozitiv în cercurile specialiștilor, dar au avut un rol important și în păstrarea identității etnice. Literatura de specialitate de după 1989 a fost determinată, într- o primă fază, de reeditări ale unor volume mai vechi, de volume de documente, apoi de publicațiile tot mai valoroase ale muzeelor, bibliotecilor și instituțiilor culturale, care și-au reînceput activitatea după revoluție, iar mai târziu – la începutul noului mileniu – publicațiile noilor instituții de învățământ superior, ale noilor edituri, precum și șirul de disertații, teze de doctorat, volume ale diferitelor conferințe. Volumul de față nu s-a putut angaja în prezentarea istoriografică și evaluarea acestora, dar în bibliografia celor trei volume ale Istoriei Ținutului Secuiesc, pe ma-joritatea dintre ele, le regăsim citate.

Monografia este rezultatul unei colaborări din mai multe puncte de vedere şi la o scară extinsă a cercetătorilor, prin cooptarea unui număr mare de autori și cu prezentarea mai multor abordări. Deoarece lucrarea este destinată nu numai spe-cialiștilor, ci şi publicului larg, interesat de trecutul secuilor, am considerat că este foarte important să oferim informații cititorului într-o formă concisă, accesibilă. Notele și referințele au fost incluse pentru cei care doresc să afle mai multe despre unele probleme, însă textul principal oferă o orientare corespunzătoare chiar și cu ignorarea aparatului critic. Pe lângă acest aspect, ne-am străduit să îmbogățim această lucrare cu prezentarea vizuală detaliată a diverselor surse, pe care le-am avut la dispoziție. Același lucru îl putem afirma despre hărțile și tabelele anexate. Acest material ilustrativ mai bogat și mai recent decât se obișnuiește în lucrările similare are menirea de a reprezenta o sursă informativă, complementară textu-lui, dar de aceeași calitate, și de a ilustra – după posibilități – în mod proporțional, diferitele epoci și subdiviziuni ale Ținutului Secuiesc. O monografie realizată de un colectiv larg aduce cu sine faptul că în cazul referințelor, datorită numărului mare de autori sau a abordărilor diferite, există deseori suprapuneri și repetări, dar o eliminare și mai draconică a acestora ar fi dus la diminuarea calității anu-mitor texte. Deși redactorii au urmărit realizarea unei imagini de ansamblu cât mai echilibrate, ei nu au dorit o uniformizare brutală a textelor care ar fi fost în detrimentul rezultatelor științifice.

Lucrarea noastră apare în trei volume. Primul volum prezintă istoria regiunii și a locuitorilor ei de la începuturi până la răscoala secuiască din 1562. Reprezentarea consistentă în acest volum a rezultatelor cercetărilor arheologice și de istorie a arhitecturii este motivată de o acută lipsă a surselor scrise. Al doilea volum pre-zintă relațiile în schimbare ale Ținutului Secuiesc de la formarea Principatului Transilvaniei și până în anul 1867, anul uniunii Transilvaniei cu Ungaria. Al trei-lea volum ne oferă o sinteză a istoriei regiunii virtuale a Secuimii până la alegerile parlamentare din mai 1990, regiune ce în perioada vizată și-a schimbat de mai multe ori apartenența la un anume stat, dar și relațiile administrative. În ceea ce privește istoria ultimelor două decenii și jumătate, nu ne -am hazardat nici măcar la o conturare generală, deoarece, în pofida unui număr mare de cercetări regio-nale complexe de politologie, sociologie și economie, cele privind istoria politică a comunităților locale, respectiv politica României referitoare la Secuime, sunt deficitare chiar la simplul nivel al trecerii în revistă a surselor.

Idea realizării unei noi istorii a secuilor a fost formulată încă în 2008 de către Levente Bunta, primarul proaspăt ales al orașului Odorheiu Secuiesc, apoi după o serie de negocieri, în 2011 a început concret pregătirea lucrărilor, prin efortul acelui comitet științific care semnează acest volum sub forma comitetului de re-dacție, condus de Ákos Egyed, membru extern al Academiei Maghiare de Științe. Pentru succesul acestui proiect ce a pornit de la Odorheiu Secuiesc, și-au unit for-țele cercetători, cadre didactice universitare, specialiști ai muzeelor din Secuime, munca celor 22 de autori fiind coordonată de comitetul redacțional, Muzeul Haáz Rezső din Odorheiu Secuiesc și Institutul de Cercetare Filologică şi de Istorie a Academiei Maghiare de Științe, procesul editării fiind sprijinit de Societatea Muzeului Ardelean. Numele autorilor apare în cuprins după titlul capitolelor prin-cipale. În cazul în care unele subcapitole sunt scrise de alți autori, numele acestora apare după titlul fiecărui subcapitol.

Alegerea și invitarea autorilor a fost sarcina comitetului științific. Viitorii autori s-au dovedit a fi atât specialiști consacrați, mai în vârstă, cât și colegii lor mai tineri, provenind din ateliere științifice transilvănene și din Ungaria, crite-riul de bază fiind competența științifică, ținând cont însă și de dispoziţia lor de conformare la data limită a finalizării. Este important de subliniat faptul că nici Primăria Odorheiu Secuiesc ca inițiator, nici comitetul științific nu au dorit să sta-bilească conținutul și spiritul lucrării, și bineînțeles că nu au formulat nici dezide-rate ale politicii actuale. Din partea lui Levente Bunta s-a formulat doar o singură cerință, și anume de a se realiza o monografie serioasă, similară lucrării în trei vo-lume Erdély története (Istoria Transilvaniei), invitând la acest efort pe cei mai buni specialiști disponibili, iar rezultatul să fie validat, în calitate de lectori, de istorici consacrați. Detaliile s-au conturat treptat, în cadrul șirului de ședințe ale comi-tetului de redacție, pe parcursul conferințelor științifice organizate în Odorheiu Secuiesc, dar – cu cel puțin aceeași intensitate – și în urma dialogului dintre au-tori. Munca autorilor s-a desfășurat fără restricții externe, reperul celor implicați fiind convingerea lor științifică și simțul lor etic. Nu au avut loc intervenții asupra textelor, decât din motive ortografice și stilistice, ori la propunerea lectorilor.

Pentru susținerea rezultatelor sau pentru a urmări o lectură mai facilă, autorii diferitelor capitole deseori citează din surse needitate sau editate, conform unor reguli ortografice și de publicare diverse, așa cum au fost statuate ele pe parcursul secolelor XVIII–XXI, dar și lucrări din literatura de specialitate mai veche, care prezintă aceleași probleme de scriere. Această diversitate ar fi fost foarte greu de înțeles și de urmărit fără explicații detaliate, de aceea am adoptat un principiu redacțional, conform căruia citatele să- şi păstreze stilul original, sau expresiile specifice ale autorului şi epocii, dar să fie reproduse conform regulilor actuale de ortografie, înlesnind o lectură fluentă. Textele originale în transcriere litera-lă – deseori greu de descifrat și de înțeles – pot fi identificate și consultate de cei interesați pe baza referințelor semnalate.

Manuscrisele au fost finalizate, ba chiar și lucrările de redactare au fost în mare parte terminate deja atunci când a apărut noua ediție a ortografiei maghiare, cea cu numărul al 12-lea. Data limită a editării nu a făcut posibil să corectăm din nou lucrările conform noilor reguli de ortografie, dar oricum acestea din urmă au fost formulate drept propuneri, iar utilizarea lor presupune și o perioadă de adaptare și implementare.

Redactorii lucrării doresc să mulțumească cu acest prilej următoarelor insti-tuții pentru generozitatea lor și pentru că au pus la dispoziția noastră ilustrațiile volumelor: Muzeul Balaton (Keszthely), Muzeul Secuiesc al Ciucului (Miercurea Ciuc), Fundația Culturală Dr. Bernády György (Târgu Mureș), Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei (Cluj-Napoca), Biserica Unitariană din Transilvania (Cluj-Napoca), Biblioteca Arhiepiscopală Simor (Esztergom), Muzeul Haáz Rezső și Biblioteca Documentară a muzeului (Odorheiu Secuiesc), Institutul și Muzeul de Istorie Militară (Budapesta), Muzeul Breslelor Incze László (Târgu Secuiesc), Muzeul de Artă Decorativă (Budapesta), Parohia Reformată (Târgu Secuiesc), Biblioteca Centrală Universitară Lucian Blaga (Cluj-Napoca), Atelierul Foto Kováts (Odorheiu Secuiesc), Arhiva de Stat a Arhivelor Naționale Maghiare (Budapesta), Muzeul Național al Ungariei (Budapesta), Colecția de Artă a Academiei Maghiare de Științe (Budapesta), Muzeul Județean Mureș (Târgu Mureș), Muzeul Molnár István (Cristuru Secuiesc), Muzeul de Etnografie (Budapesta), Ordinariatul Apostolic Armeano- Catolic (Gherla), Biblioteca Națională Széchényi (Budapesta), Arhivele de Stat ale Austriei, Arhiva Militară (Viena), Arhiva de istorie politică şi a sindicatelor (Budapesta), Biroul Județean Covasna al Arhivelor Naționale (Sfântu Gheorghe), Serviciul Județean Mureș al Arhivelor Naționale (Târgu Mureș), Serviciul Județean Sibiu al Arhivelor Naționale (Sibiu), Serviciul Județean Harghita al Arhivelor Naționale (Miercurea Ciuc), Colectivul de Cercetare Istorică a Stemelor, Sigiliilor și Drapelelor Secuiești (Odorheiu Secuiesc), Muzeul Național Secuiesc (Sfântu Gheorghe), Muzeul Tarisznyás Márton (Gheorgheni), Biblioteca Teleki-Bolyai (Târgu Mureș).

Mulțumim acelor autori, cercetători și fotografi care au pus la dispoziția noas-tră fotografiile și ilustrațiile lor personale, deseori de o reală valoare artistică, ajutându-ne în demersul nostru de a oferi cititorului un material vizual infor-mativ nou, mai puțin cunoscut. Menționăm aici amabilitatea lui Ödön Balázs, Imre Bartalis, Elek Benkő, Zoltán Bicsok, Zsigmond Loránd Bordi, Tamás Csikány, Zoltán Czajlik, Katalin Daczó, Csanád Demeter, István Demeter, Andrea Demjén, Derzsi Júlia, Levente Domokos, Albert Égető, János Fodor, Ibolya Geréb, János Gyöngyössy, Zalán Győrfi, Enikő Hegedűs, Róbert Hermann, Fialová Hilda, András Kovács, Lázár Kuthi, Ferenc Mihály, János Mihály, Attila Mudrák, Gyöngyvér Nagy, József Nagy, Csaba Zoltán Novák, Teréz Oborni, Sándor Oláh, Zsolt Orbán, Sándor Pál-Antal, István Plájás, József S. Sebestyén, András Sófalvi, Károly Szabó, Viktor Szinyei, Szabolcs Barnabás Tóth, István Ughy, György Vajda, Jenő Zepeczaner, Zsolt Zepeczaner.

Prezentăm mulțumirile noastre speciale conducătorilor de muzee și de arhive, care au conștientizat importanța acestei lucrări și s-au grăbit să vină în ajutorul nostru, de asemenea mulțumim colegilor noștri din cadrul colecțiilor publice, pentru amabilitatea lor și rapiditatea cu care au răspuns cerințelor formulate de către redactori. Totodată, mulțumim acelora care ne-au ajutat în munca de orga-nizare, de redactare sau de culegere a materialului ilustrativ: Tamás Bélfenyéri (Universitatea Babeș-Bolyai), Zoltán Bicsok (Serviciul Județean Harghita al Arhivelor Naționale), Erika Czikkelyné Nagy (Arhiva de Stat a Arhivelor Naționale Maghiare), Attila Dimény (Muzeul Breslelor Incze László), graficienilor Magda Éber, Sándor Ősi şi Zsolt Réti (Academia Maghiară de Științe, Secția de Filologie, Institutul de Arheologie), Erika Kiss, Lajos Pallos, Csaba Tóth (Muzeul Național al Ungariei), Gabriella Kocsis (Academia Maghiară de Științe, Secția de Filologie, Institutul de Istorie), Zsuzsánna Kolumbán (Muzeul Haáz Rezső), Márton László (Serviciul Județean Mureș al Arhivelor Naționale), János Mihály (Colectivul de Cercetare Istorică a Stemelor, Sigiliilor și Drapelelor Secuiești), Melinda Mitu (Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei), Botond Nagy (Biroul Județean Covasna al Arhivelor Naționale), Gyöngyvér Nagy (Muzeul Secuiesc al Ciucului), Erika Oniga (Muzeul Județean Mureș), Ágnes Póka (Academia Maghiară de Științe, Secția de Filologie, Institutul de Istorie), Ibolya Sándor-Zsigmond (Muzeul Molnár István), Enikő Szőcsné Gazda (Muzeul Național Secuiesc).

În cele din urmă, prezentăm mulțumirile noastre Municipiului Odorheiu Secuiesc și domnului primar Levente Bunta pentru finanțarea care a făcut posibi-lă editarea celor trei volume.

Comitetul redacțional